Adevăru-i că se fură

Vasile e un român tipic.
A fost un copil român tipic, nu tocmai cuminte; mai bătea mingea pe maidan și lovea mașina vreunui vecin, mai fura caise din livada vreunui bade din satul bunicilor, mai scuipa....

Vasile știa că a făcut ceva rău când vreun nene burtos și cu început de chelie, îmbrăcat în pantaloni de pijama și maieu, striga dupa el:  "Așa te învață la școală? Derbedeule! Huliganule!"
Pungaș sau hoțoman sunau pentru el ca niște dezmierdări. Și chiar erau.

Copii cu care se juca Vasile îi dădeau de bunăvoie jucariile, că era solid, nu era nevoie să le fure. Cel puțin așa îsi amintește ca adult. Și dacă le-ar fi furat, nu cred ca ar fi folosit verbul a fura ci găsea vreun sinonim cu totul acceptabil:  a șterpeli, a ciordi sau a mangli. Dacă era foarte șmecher și hazos zicea că a împrumutat.

La grădiniță a aflat despre Zdreanță că e băiat simpatic, când se jură că nu fură, chiar dacă l-am prins cu rața-n gură.

Tot la grădiniță a aflat Vasile că nu poți fugi întotdeauna să te ascunzi sub fustele mamei și că se întâmplă să-ți mai furi una peste cap. Memorie falsă aia cu jucăriile.

Cât a fost mic, Vasile a avut mereu o problemă cu somnul de prânz, la comandă. De-abia la școală, unde nu mai era obligatoriu, a-nceput să-l fure somnul. Sau gândurile.

Lecturile obligatorii  de la școală erau presărate cu tot felul de întâmplări bizare, de la unul care fură o pupază dintr-un tei si vrea s-o vândă în târg, până la niște ciobani care vor să-l omoare pe un alt cioban și să-i fure oile.  Mai erau si niște haiduci faini care furau de la bogați și dădeau la săraci. Aia cu Cuza și cu ocaua mica era mai dosita că prea era neverosimilă si cine știe ce mai înțelegeau copii.

Poveștile din romanele de dragoste erau destul de disfuncționale dar asta nu mai conta când în clasă apărea câte o fată care-i fura lui Vasile vederea, după care îi fura inima, în timp ce el încerca să-i fure câte-o guriță.

Ajuns spre sfârșitul școlii Vasile a aflat că a venit momentul să fure o meserie.
Asta trebuie insă furată cu grijă și intr-o doza corespunzătoare pentru că altfel rămâne incompetent, adică e la furat. Dacă crede altfel își fură singur căciula.

Când s-a însurat au venit unii și i-au furat mireasa. Văzând că poate fi amuzant și profitabil, a început și el să fure câte-o mireasă. Prinzând gustul nu se mai limitează, azi, la mirese, mai fură și femeile altora când i se prezintă ocazia.
Nevasta se mai satură din când în când și-l trimite la plimbare, unde Vasile e furat de frumusețile naturii.

Cu baieții la o bere, subiectele sunt puține: arbitrii care ne fură meciuri că suntem o țară mica, Bulgaria care ne fura turiștii, dar nu prea avem ce face pentru că politicienii noștri sunt o bandă de hoți, circiumarul hoț care îndoaie vinul, femei furate și mașini împrumutate (sau invers).

De fapt, ne cam fură toată lumea: statul ne ia banii, vulpea sau uliul ne fură găinile, cunoștințele ne fură mereu ideile, străinii ne fură profesioniștii și bogățiile naturale.

Dacă Vasile-i un român tipic și dacă-i adevărat că expresiile pe care le folosim exprimă valorile pe care le avem, suntem, în mod fatalist, predispuși la hoție.
Suntem, în același mod fatalist, și fataliști. Englezii se pierd în pădurea gândurilor (lost in tought) și își dau o șansa să găsească poteca. Pe noi ne fură ele, noi n-avem nici o vină și nu putem face nimic.

De ce-om fi, oare, așa? De unde atâta îngăduință, atâta simpatie chiar, pentru furt și atâta efort pentru a găsi cuvintele care să-l facă acceptabil? De unde atâta lipsă de responsabilitate pentru ce ni se întâmplă?

Americanii sunt de vină, domn'le, cu filmele lor în care "bad boys" sunt glorificați.
Asta-i explicația. Simplu. Mai ușor decât a privi adevărul in față.

Dar care-o fi adevărul?

Adevăru-i că se fură.

De ce credem ceea ce credem?

Avem, cu totii, tot felul  de convingeri, de opinii, de prejudecati. De unde vin? Ce ne face sa credem ceea ce credem?

Primele credinte le adoptam din familie. Inevitabil si eventual scuzabil. Educatia, lecturile si  prietenii vor defini o buna parte din convingerile pe care le vom avea. Biserica se mai baga si ea pe fir. Autoritatile,  publice si  personale, se contureaza si capata greutate, in perioada formatoare.

Acest proces evolutiv, pe care il controlam intr-o anumita masura, se opreste, din pacate pentru multi dintre noi, in momentul in care principala sursa (unica?) de informatie devine mass media.

Opinia prefabricata merge bine cu cina semi-preparata si se digera impreuna. Va fi greu de identificat daca eventualele dureri de stomac sint provocate de mincare sau de emotiile induse, dar, scapind de efortul gindirii am eliminat durerile de cap. De-aici incolo e simplu, credem ce vor altii. De la calitatea unui produs la politica externa a Republicii Congo.

Era o vreme cind verificam informatia, o validam. Daca nu printr-o metoda stiintifica macar trecind-o prin filtrul gindirii noastre critice. Contrar perceptiei ca renuntam la asta din cauza efortului prea mare, eu cred ca "la ce sa-ti mai bati capul" are o mare doza de neputinta si resemnare. Efortul si riscul impotrivirii e ce ne sperie. Conformitatea cu opinia publica e mai sigura.

Sint convingerile cu adevarat ale noastre? De unde vin? Cind ne-am schimbat ultima oara o parere in fata unor argumente contrare?

Influentele care ne contureaza parerile sint multe. Cum am gindi daca am avea alta virsta, daca am fi de sex opus, daca am trai in alta tara, in alta lume? Daca sintem tentati sa credem ca am gindi la fel, sint sanse mari ca sintem spalati pe creier, ca ne mintim sau, dimpotriva, ca sintem, cu adevarat, noi insine.

Ce credeti?

Experiente sau obiecte?

Luna cadourilor. Incepe stresul. Si pentru cumparatori si pentru cei carora li se vor oferi cele cumparate.
Un pulover pentru tata, o esarfa pentru mama si-o trompeta pentru Goe. Mi se face rau de-acuma cind ma gindesc la fularul pe care-l voi primi, si anul asta, de la tusa Veta.

Puloverul pentru tata e, desigur, cu-n numar mai mic, mama, care s-a-nfuriat ca esarfa nu se potriveste cu nimic (dupa ce ca e departe de ceea ce-si dorea), tipa la el ca s-a-ngrasat si-l pocnesc amindoi pe Goe care sufla a paguba in trompeta, jinduind dupa vreun joc video. Scenariul de cosmar pentru seara de Craciun poate fi si mai dramatic de-atita. Dar sintem oameni de lume, zimbim si-o pupam si pe tanti Aglae care-a venit cu un cadou reciclat, primit de la vecina de la trei, care-l primise si ea de la fratele care lucreaza in Italia. Daca nu-ti place il dai si tu, mama, altcuiva...

"N-am stiut ce sa-ti iau, uite niste bani aici" te scapa repede atunci cind cumparatul cadourilor este o corvoada.

E o experienta minunata si o dovada suprema de prietenie sa alegi cadoul potrivit. Incercati sa faceti o lista cu 10 lucruri care va plac la un prieten (inramata sau laminata poate deveni chiar un cadou). Dupa un asemenea exercitiu multi vor descoperi ca relatia e mai superficiala decit credeau si ca nu-i de mirare ca-i cam greu sa gasesti un dar. Daca lista se intocmeste de la sine, e foarte probabil sa gasim multe din pasiunile prietenului printre rinduri si ideile pentru cadouri vor curge.

Se pot intimpla si blocaje, cind chiar nu ai idee ce sa iei pentru o persoana, cu toate ca stii sigur ca ti-e draga. Simpla lipsa de inspiratie.

Am fost in multe situatii dificile si ca daruitor de cadouri si ca procopsit. Doua din motive: nu stiu sa primesc cadouri si prefer experientele.

Este si asta o arta, sa stii sa primesti, cu gratie, cu bucurie. Cam greu de mimat.
"Bucuria nu e in lucruri; e in noi", zice Wagner.

In timp, experientele sint cele pe care ni le amintim, pe care le povestim prietenilor (sau ii plictisim cu poze) si care ne aduc satisfactii mult timp dupa ce s-au consumat. Noutatea obiectelor se estompeaza destul de repede si placerea de a le folosi nu mai e ce-a fost la inceput. Felul in care percepem experinetele ne este unic, obietele pot fi comparate, deseori nefavorabil, cu cele alte altora. Experientele le avem, de obicei, in compania altora, obiectele le folosim de multe ori singuri. Pretul e irelevant pentru experiente. La obiecte conteaza, in general.


Pentru mine, nu exista nici un dubiu ca a face ceva e mult mai satisfacator decit a avea ceva.

Daca va aflati vreodata in fata unei intrebari de genul "Ce as putea sa-i iau lui cutare, are de toate?" considerati, macar, darul unei experiente, al unui eveniment, al unei aventuri.

Pentru cei mai in virsta, mai bolnavi, mai chinuiti de viata, nimic mai mult decit niste vorbe bune si ceva timp petrecut in compania lor pot fi un cadou nepretuit.

La cit mai multe cadouri placute!

Ce se întîmplă cu sportul românesc?

Era o vreme cînd aveam rezultate sportive bune. Eram printre cei mai buni din lume la unele sporturi: gimnastică, handbal, tenis, natație, canotaj, atletism, fotbal, rugby, lupte, box. Sigur am uitat cîteva dar cred că astea sînt sporturile care ne-au adus cele mai multe onoruri.

Ce s-a întîmplat?

Cele mai multe succese le-am avut înainte de '89 ceea ce ma face să prezint următoarea teorie: Am fost mai buni ca amatori decît sîntem ca profesioniști.

Semi-profesionistul

In perioada comunistă a sportului românesc se inventase conceptul de semi-profesionist.

Fie angajați intr-un loc (relativ) bine plătit dar cu scoatere din producție, fie studenți fără frecvență obligatorie acești sportivi nu erau considerați profesioniști dar nici prea amatori nu erau.

Se credea atunci că sportul de performanță era unul dintre puținele moduri de a ieși : din țară sau din condiția uneori mizeră în care te aflai.

În unele sporturi sistemele draconice de antrenament, metodele de presiune si substanțele dopante care erau posibile inainte de ‘89 au dat rezultate și poate chiar le simțim lipsa acum cînd nu mai sînt acceptabile.

Talentul a fost, cred, intotdeauna prezent în aceeași măsură. Mi se pare că diferența este doar în profesionalism și poate că profesionalismul inhibă.

Erau foarte puțini sportivi "amatori" în România socialistă care se puteau lăuda cu profesionalismul lor.

Nu te poți gindi la Năstase sau la Dobrin ca la niște profesioniști. Erau imens de talentați dar atît. Dacă erau în formă în ziua respectivă sau dacă le venea cheful de jucat cîștigau, dacă nu, nu.

Nu asudau prea mult la antrenament, nu duceau o viață sportivă și nu era sfîrșitul lumii dacă pierdeau un meci.

Dar i-am iubit foarte mult, ne-au inspirat și am fost mîndri de ei.

Performanțele lor se bazau, așadar, mai ales pe talent. Astăzi talentul nu mai cîștigă singur, e nevoie de mult mai mult decît talent. Și poate mai era și naționalismul / patriotismul pe care comuniștii au știut să-l inducă, să-l promoveze și să-l exploateze.

Nu vreau în nici un caz să minimizez performanțele, efortul pe care l-au depus, sacrificiile chiar ale unor nume mari din sportul românesc din accea perioadă.

Cred doar că profesioniștii adevărați erau excepțiile.

Nu vreau să pomenesc nici de fabricile de campioni care au dat sportivi ca Nadia și care existau mai peste tot prin blocul est european. Nu au relevanță pentru dicuția noastră pentru că a fi profesionist este o opțiune personală. Acei copii nu făceau o alegere conștienta ci erau selectați, introduși într-un sistem, împinși spre performanță cu orice preț și asta nu neapărat cu voia lor. 

Uitîndu-mă în urmă mai cred că, în mod surprinzător, comuniștii au reușit să creeze condițiile psihologice ideale pentru performanță. Poți să-ți iei mai ușor un risc cînd n-ai mare lucru de pierdut. Sportivul semi-profesionist de atunci avea totul de cîștigat și foarte puțin de pierdut.

Profesionistul

In teorie singura diferența dintre amatori si profesioniști este că cei din urmă sînt plătiți. Performanțele nu depind de acest statut și nu e, deci, un paradox ca un amator să obțină rezultate mai bune decît un profesionist.

Profesionistul are, tot in teorie, și standarde morale sau etice mai ridicate. Și calități precum seriozitatea, disciplina sau abnegația. Cel puțin așa este in alte domenii. Sportivii profesioniști români de astăzi parcă sînt altfel.

Pe de altă parte îi găsim cam plicticoși pe sportivii serioși. Performanța valorează dublu dacă este și spectaculoasă. Și dacă jucătorii sînt puțin extravaganți.  « Nu numai că i-am bătut măr dar am făcut și spectacol domn’le. »

Presiunea asupra profesioniștilor poate avea și ea un efect. Cum se poate ca un fotbalist plătit cu multe milioane pe an să rateze de la 6 m, ne intrebăm. Oricine-ar da gol de-acolo.

Sportivul trebuie sa arate că merită banii care s-au investit în el și popularitatea sa trebuie să aducă noi

venituri : bilete, tricouri vîndute, sponsori.

Presiunea exista și pe vremea comuniștilor, performanța era cerută și lipsa ei sancționată,  dar responsabilitatea nu era, in așa mare măsură, pe umerii sportivului cum este astăzi.

Cred că asta e marea diferenta: gradul de responsabilitate a sportivului a crescut și, cum spuneam, asta inhibă.

Responsabilitatea asta e și ea prost înțeleasă făcînd, cîteodată, din unele vedete lideri nepotriviți.

Ajustarea la viața de sportiv profesionist pare dificilă pentru mulți.

Deasemenea, păcătoasele complexe de inferioritate românești sînt la lucru și în sport.

Nu mai avem avantajul, real sau doar perceput, de a ne antrena mai dur sau mai temeinic decit alții. Abilitățile fizice și tehnice ale atleților de vîrf sînt foarte apropiate. Micul avantaj necesar pentru a fi campion este fie talentul fie starea mentală. Se pare că ne lipsește doar mentalitatea de învingător.
  

Un nou tip de profesionist :  profesionistul amator

Profesionistul amator este un concept nou care iese la iveală în mai toate domeniile și se referă la un amator care are cunoștințe si abilități similare profesioniștilor. Este uneori un profesionist de inaltă clasă care explorează ceva legat de activitatea lui și ajunge, de multe ori, să creeze un produs nou, revoluționar, pe care-l ofere gratuit oricui.

Oricine a folosit un soft «open source» poate confirma calitatea foarte bună. Există comunități de profesioniști amatori care se ocupă cu îmbunătățirea produsului făcîndu-l astfel foarte competitiv și foarte flexibil la dorințele consumatorilor.  

Va apărea oare și « atletul profesionist-amator »? 

Vom ști oare, noi românii, să fim mai buni ca profesioniști amatori decît am fost ca amatori?

Critica

Poate fi bună sau rea. Cineva care critică poate fi onest, obiectiv sau, dimpotrivă, rău intenționat.
Cel care primește o critică poate fi jignit de moarte sau poate fi încîntat că poate îmbunătăți ceva.

Am fost cu toții criticați de părinți și i-am judecat la rîndu-ne pe la vîrsta pubertații.
Profesorii ne-au criticat și ei. Șefii deopotriva.
Criticii de artă ne-au provocat reacții diferite. Ca artiști ori consumatori.

Critica poate însemna evaluare sau judecată. Judecata, cred, ne e mai la-ndemînă.

Cînd cineva face efortul de a înțelege și vede și părțile bune și cele rele dă dovadă de respect (pe lîngă înțelepciune).
Oferă ajutor în loc de ironie și desconsiderare.

Cînd îi spui cuiva că e un bou, un imbecil, un cretin, e altfel...  E ca un pumn în stomac. Și cel criticat tinde să se apere sau să contra-atace, nu mai rămîne loc de dialog.
Reacția impulsivă, vocea ridicată sau răspunsul sarcastic sînt frecvente.

E mult mai ușor să critici decît să fii criticat.

Dar nu știm să criticăm cum trebuie. E mai greu să dai un feedback pozitiv. Trebuie să vrei cu adevărat să fii de ajutor, să-ți înfrînezi plăcerea ironiei, să renunți la ego, să accepți că se poate și altfel decît știi tu sau decît îti place ție, să înțelegi că pot exista mai multe puncte de vedere care sînt la fel de valide.

Opusul unui adevar fundamental poate fi un alt adevar fundamental.

Cel care a cerut o opinie critică e mai inclinat să o aprecieze chiar dacă nu e în întregime pozitivă. Dacă nu, inseamnă că aștepta doar laude gratuite.
Critica nesolicitată e mai greu de înghițit. Cei care țin neapărat sa-ți atragă atenția că nu faci bine și îți spun ei cum să faci sînt destul de greu de suportat. Dar ei nu văd asta sau nu le pasă.
Poate cred ca-ți fac o favoare împărtășindu-ți din vasta lor experiență.

Sîntem atît de condiționați să fim observați și criticați încît am ajuns să ne criticăm și singuri. A roși realizînd că nu faci ceva perfect e parcă totuși exagerat.
Sigur, te poate ajuta să te îmbunătățești dar și țintind prea sus are tendința de a inhiba.

Criticul de artă adevărat are capacitatea de a se detașa, de a vedea valoarea și în ceea ce personal nu-i place, de a distinge zone.
De exemplu poți să vrei să vezi un film care a avut critică proastă dacă unii critici au remarcat si părțile bune. Părțile slabe pot să nu fie foarte importante pe scala cu care evaluezi tu.
Observ de o vreme o tendința a criticilor nord-americani față de filmele est europene: dacă nu ințeleg ceva trebuie că e foarte bun, e artă. Am vazut multe filme mediocre care erau cotate drept capodopere din bănuitul motiv.

Cel criticat se poate calma si el puțin, nu e chiar asa dramatic ce i se întîmplă, și o reflexie asupra criticii poate fi benefică. Unele mici schimbări pot chiar satisface criticii.
Asta fară să uităm că nu putem satisface pe toată lumea. Poate fi important, deci, să decidem a cui critică o prețuim mai mult.

A vedea părțile bune laolalta cu cele rele poate fi o indeletnicire utilă, care să ne facă să fim mai deschiși, mai înțelegători și mai utili.
A accepta critica cu grație, a analiza cele spuse de un critic binevoitor ne poate determina să devenim mai buni.